Cum a luat ființă AVOS?

Eu sunt Tavi (Victor Octavian Sorlea) și de la 12 săptămâni sunt un îngeraș. Nu am avut fericirea să stau foarte mult alături de părinții și de surioara mea din cauză că am avut inima bolnăvioară.

M-am născut într-o zi de Marți, în 23 Octombrie 2007, la exact 9 luni, ca un copil normal și sănătos, de 3 kg și 52 cm. În primele 2 săptămâni nu am prea crescut, așa că mămica mea m-a dus la tot felul de analize. Mi s-a găsit doar ceva bacterie la stomăcel, în rest totul părea normal.

După ce am luat tratamentul pentru stomăcel am avut mai multă poftă de mâncare și am început să cresc normal. Părinții mei s-au bucurat foarte mult, dar ce nu știau ei și nici medicii, era că eu aveam o problemă la inimioară. Odată cu creșterea mea a crescut și nevoia inimii de a pompa sânge și în 4 Ianuarie am făcut stop cardio-respirator. Părinții m-au dus de urgență la spital, după ce mami m-a resuscitat.

La spital (Pediatrie II din Cluj-Napoca) medicii mi-au făcut din nou tot felul de teste și analize să vadă ce am pățit și mi-au dat un nou tratament. Pe când se credea că sunt mai bine, boala mea s-a manifestat.

Era tot o zi de Marți, 8 Ianuarie 2008. Și singurul medic care și-a dat seama de ce boală sufeream a fost ilustrul Profesor Doctor Miu Nicolae. Verdictul a fost crunt pentru părinții mei: fibroelastoză miocardică (îngroșarea mușchiului miocardic), iar inima mi-era atât de mărită încât comprima toate organele din jurul ei (plămâni, ficat, stomac).

Ce se putea face pentru mine? NIMIC. Singura rezolvare a acestei boli era un transplant de inimioară, dar eu fiind atât de mic, era imposibil acest lucru, chiar și în străinătate.

Însă medicii de la Pediatrie II nu s-au dat bătuți și au sperat să fie totuși alta cauza inimii mele mărite. Numai că eu, fiind în imposibilitate de a mai putea respira normal, am fost transferat la UPU, lângă Pediatrie I, singura unitate spitalicească din Cluj dotată cu un aparat care putea susține un bebeluș de 3 luni prin respirație artificială.

Ce nu v-am spus mai înainte este că pe 6 Ianuarie, de Bobotează, trebuia să fiu botezat și eu, dar nu ne-au lăsat să plecăm din spital. Și până la urmă 6 a devenit 8, ziua în care am primit și eu taina Sfântului botez, în timpul transferului dintre clinici.

Dar nici la UPU nu am stat prea mult. Am stat, de fapt, destul de puțin, dar a fost timp suficient pentru ca părinții mei să înțeleagă ce au de făcut mai departe. Marți, 15 Ianuarie 2008, inimioara mea a încetat să mai fie chinuită, după ce am arătat că sunt un bebe puternic și am respirat singur 34 de ore.

În lipsa mea, părinții nu au disperat ci s-au gândit să ofere o șansă altor copilași care pot spera la viață alături de cei care îi iubesc. Și împreună cu medicii care au avut grijă de mine în ultimele 12 zile pe acest Pământ, au creat această asociație care se numește ca și mine.

Dacă ești un om cu INIMĂ poți să ne ajuți să ajutăm mai departe.

Tavi